Lumina cea adevarata, Michael Claude Harper

Lumina cea adevărată.
Călătoria unui evanghelic la Ortodoxie
Michael Claude Harper

După convertire...

Mărturie

Cu icoana Sfintei Mucenițe Elisabeta,

Marea Ducesă de Hessen-Dalmstadt, în odaie, pe cale

„Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi". (Din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

Simplă mărturie sau imn închinat - în mod cât se poate de lucid - Adevărului care este Iubirea? „Astăzi trăim în lumea lui adunat şi amestecat. Oamenii vor, deseori fără niciun fel de criteriu de bun simţ, să selecţioneze ceea ce le place dintr-o varietate de surse, unele chiar contradictorii şi să le amestece într-o învălmăşeală de idei." („Lumina cea adevărată")

Michael Claude Harper (n. 1931) este un fost preot anglican al Bisericii Angliei, devenit preot al Bisericii Ortodoxe a Greciei. A fost un lider - cheie al Mişcării harismatice din British, în anii 1960 - 1980. A fost diacon la Biserica All Souls din Langham Place (Londra), când a primit ceea ce penticostalii şi harismaticii numesc „botezul Sfântului Duh", o experienţă religioasă însoţită de vorbitul în limbi. Aceasta l-a plasat la același nivel cu rectorul bisericii evanghelice, John Stott, iar Harper a părăsit Biserica All Souls în 1964, pentru a înfiinţa Trustul „Fântâna", o organizaţie dedicată răspândirii mesajului harismatic.

Pe când era lider harismatic anglican, a scris mai multe cărţi, inclusiv „Ca la începuturi" (As at the Beginning) (1965), o naraţiune despre creşterea Bisericii Penticostale şi despre mişcarea harismatică în sec. XX.

În 1995, a părăsit Biserica Anglicană, din cauza că a văzut o tot mai mare laxitate în doctrina acesteia, în special cu privire la hirotonia femeilor. El şi soţia sa, Jeanne, au trecut la Biserica Ortodoxă, iar Harper a fost hirotonit şi făcut protopop al nou întemeiatului Protopopiat (Vicariat) Ortodox Antiohian din Marea Britanie şi Irlanda. El a scris despre punctul său de vedere cu privire la hirotonia femeilor în cartea din 1994, „Egal şi Diferit" (Equal and Different), relatând despre periplul său spre Ortodoxie în „Adevărata Lumină" (1994).

(traducere din limba engleză)

Pentru prima dată, cartea „The True Light, An Evangelical's Journey to Orthodoxy" a fost publicată în Marea Britanie, în 1997, Hodder and Stoughton, London.

În limba română, cartea a fost tradusă şi tipărită în 2002, la Editura Teofania, Sibiu, cu titlul „Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie", traducere de Elena Tâmpănariu.

Cartea cuprinde două părţi: partea I - „Cum am devenit ortodox", iar partea a II-a - „Ce înseamnă a fi ortodox", fiind dedicată memoriei Marii Ducese Elisabeta, sfântă şi martiră (1864 - 1918).

„Această carte nu este una teologică. Nu sunt în postura de a scrie o asemenea carte. Este o simplă mărturie: «Am fost orb, dar acum văd.» Probabil că în entuziasmul pentru noul meu cămin care este Ortodoxia, pot să văd lucruri care scapă atenţiei celor care sunt ortodocşi dintotdeauna. O definiţie bună a propovăduirii Evangheliei este: «Un cerşetor spune unui alt cerşetor unde să găsească pâine.» Noi toţi suntem cerşetori, dependenţi în întregime de mila şi bunătatea  lui Dumnezeu. Pentru soţia mea şi pentru mine o parte din această milă a fost descoperirea Bisericii Ortodoxe. Acum dorim să povestim şi altora călătoria noastră şi ceea ce am descoperit după ce am ajuns ACASĂ.", mărturiseşte autorul, chiar din primele pagini.

„Este un moment copleşitor. Poporul lui Dumnezeu a primit Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Sfânta Liturghie este aproape gata. Dintr-o dată corul izbucneşte: «Am văzut Lumina cea adevărată...» Această melodie liturgică răsunătoare ne duce în inima Ortodoxiei. Şi imnul continuă: «Am primit Duhul cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.» Aici, unite împreună în acest imn sunt cinci cuvinte cheie care descuie uşa înţelegerii Ortodoxiei - Lumina, Duhul, Credinţa, Sfânta Treime şi Mântuirea." (pr. M. Harper)

Deci o mărturie vie, valoroasă nu atât pentru critica literară..., ci pentru împărtăşirea bucuriei pe care acesta a aflat-o, în Ortodoxie.

Înainte de a continua, punctând momentele care ne-au atras atenţia, la o primă lectură a cărţii, ne punem o întrebare, noi, cei ortodocşi de mici, de la botez. Avem nevoie de mărturiile celor convertiţi? Dacă noi ne cunoaştem credinţa..., dacă o şi trăim şi împlinim... , atunci ne este de folos să citim mărturiile celor care au cunoscut mai întâi alte credinţe, mai apropiate sau mai depărtate de Ortodoxie? Răspunsul ni l-a dat chiar autorul, mai sus: poate sunt lucruri care ne scapă atenţiei. Mai mult, poate sunt lucruri pe care nu le împlinim cu adevărat. Poate - şi sigur - ne este de folos să ne smerim şi să învăţăm de la cei ce au venit mai târziu, în ceasul al doilea, al şaptelea, al unsprezecelea, la credinţă - fiindcă ei au un mare entuziasm, ne transmit căldura bucuriei lor, ne pot încălzi şi inimile noastre, mai mult, tot mai mult. De aceea, fără să privim din unghiul fratelui cel mare din pilda fiului risipitor, ne bucurăm şi noi alături de ei şi ne rugăm, şi înainte de a citi o asemenea carte, şi în timpul lecturii, şi după..., ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni să ne călăuzească şi pe noi, şi pe cei mai recent convertiţi..., şi pe cei ce nu s-au convertit încă..., fără ca noi să ne considerăm superiori acelora, în vreun fel oarecare.

„Fusesem anglicani mai bine de şaizeci de ani, iar eu eram preot de aproape patruzeci."

 „Noi am venit ACASĂ în 15 martie 1995."

Deşi aceste cuvinte par a cuprinde în ele totul, autorul se simte dator să explice de mai multe ori că a scris această mărturie nu dintr-un imbold oarecare, ci şi pentru cei cu care a fost şi speră să rămână în continuare prieten, din cadrul Bisericii Anglicane. Nici pentru a-i provoca pe aceştia, nu a scris-o, ci „o datorăm în special acelora care ne cunosc şi pe care faptele noastre i-au uimit." M. Harper recunoaşte că Biserica Anglicană nu e una oarecare, motivând că nimic altceva decât căutarea adevărului l-a îndemnat să o părăsească.

Cei care se aşteaptă la mărturisiri de tip jurnal în această carte, vor fi dezamăgiţi... Autorul şi-a propus să fie lucid..., pentru a surprinde o radiografie a societăţii în care a trăit şi trăieşte:

„La acest moment suntem în centrul Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă se roagă şi trăieşte în lumina şi prezenţa Sfintei Treimi. Ea se închină «Luminii celei adevărate care luminează pe tot omul.» (Ioan 1, 9) Aceasta este Lumina care a venit în lume, Însuşi Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă se roagă şi primeşte Duhul cel Ceresc, credincioşii ortodocşi au aflat «credinţa cea adevărată», scump plătită cu preț de vieţi omeneşti, şi o mărturisesc." (pr. M. Harper)

„Majoritatea oamenilor din lumea noastră occidentală cred că toate religiile sunt legitime în aceeaşi măsură (pluralism); că tot adevărul este relativ şi niciodată absolut (relativism) şi că atât comportamentul nostru, cât şi convingerile noastre sunt determinate în principal de ceea ce simţim, de ceea ce experimentăm şi de circumstanţele sau situaţia în care ne aflăm (subiectivism). Majoritatea oamenilor continuă să creadă în «Dumnezeu» care ni s-a revelat nouă ca fiind adevărul suprem... (...) Trăim într-un secol în care adevărul a devenit ceea ce noi simţim şi experimentăm mai degrabă decât realitatea absolută. Astfel că oamenii doresc mai degrabă un Dumnezeu pe care să-l poată face după chipul lor, decât să suporte dureroasa transformare a firii lor trupeşti pentru a ajunge la asemănarea cu El."

Anumite pasaje biblice l-au impresionat pe autor încât să ni le pună înainte, fiind, poate, dintre cele mai puţin cunoscute: „Și acum te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alţii. Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire." (II Ioan 5-6) Pornind de aici, autorul remarcă - în dorinţa de a-şi exprima iubirea de adevăr - : „Noi trebuie să umblăm atât întru adevăr, cât şi întru iubire. Nu este simplu să le faci pe amândouă în același timp. Când ne concentrăm asupra adevărului, putem deveni aspri, dogmatici, asumându-ne dreptul de a-i judeca pe alţii. Când ne concentrăm asupra iubirii, avem tendinţa de a deveni sentimentali."

Fiind preocupat în mod autentic, atâţia ani, de căutarea adevărului şi de propovăduirea acestuia, autorul aduce în discuţie şi problema unităţii Bisericilor. „Dar, fără recunoaşterea adevărului, unitatea va fi iluzorie şi lipsită de valoare autentică. Va fi unitatea celui mai mic numitor comun."

Continuând, pe un fir în care predica preotului se îmbină cu mărturisirea propriilor convingeri, autorul citează nu numai din textele biblice, ci şi din scrierile altor occidentali, convertiţi la Ortodoxie: „Simt că modul de abordare al Bisericii Apusene este prea raţional... în creştinismul răsăritean, adevărul suprem este taina, pe care n-ar trebui să încerci să o expui clar sau să o expui în mod ştiinţific" (Peter France, fost prezentator TV al emisiunii „Everyman").

În capitolul referitor la Biserica Anglicană, M. Harper explică în mod detaliat cum au intervenit treptat „fisurile" de neîncredere în propria biserică, pornind de la faptul că s-a publicat cartea „Mitul întrupării lui Dumnezeu" (1977) - în care se propunea, de către teologi anglicani de avangardă, ideea că întruparea Fiului lui Dumnezeu e doar o legendă... (condamnată ulterior de Sinodul General al Bisericii Anglicane, dar republicată în 1993). La aceasta s-au adăugat multe altele, pe parcurs, inclusiv declaraţiile oficiale ale mai multor episcopi anglicani că nu este necesar pentru creştini să creadă că Hristos este Dumnezeu (!); întâlnirea de către autor a mai multor preoţi anglicani care nu se sfiau să mărturisească faptul că predică un „creştinism fără credinţă, nou, tonic, reconfortant"... (!)

„Picătura care a umplut paharul a fost decizia Sinodului General de a hirotoni femei. Se pare că aici avem de-a face cu o Biserică care ia decizii contrare, în primul rând, faţă de Hristos, care a ales doar bărbaţi pentru a fi Apostoli, în al doilea rând, faţă de învăţătura clar exprimată în Sfânta Scriptură, care vede bărbaţii ca fiind cap femeilor, atât în biserică, cât şi în familie; şi în al treilea rând, faţă de părerea unanimă a Sfinţilor Părinţi şi consensul Bisericii că preotul este icoana lui Hristos şi a Tatălui...".

O mare parte dintre anglicani au trecut, prin urmare, nu numai la Ortodoxie, ci şi la Romano-Catolicism, fiind văzute ca Biserici ce păstrează linia Tradiţiei, mai mult decât cea Anglicană.

Venirea la Ortodoxie a părintelui Harper nu a fost doar dintr-o indignare..., ci a studiat şi verificat mult înainte de a face pasul decisiv, iar Dumnezeu i-a pus la îndemână prilejuri de meditaţie... Acesta a observat însă şi unele minusuri la credincioşii ortodocşi, cum ar fi o oarecare indiferenţă a unora faţă de cei neştiutori în ale credinţei, pe care nu ţin să-i „convertească", sau cum ar fi următoarele:

„În ultimii ani am întâlnit mulţi ortodocşi. Ne-au arătat multă bunăvoinţă, deşi trebuie să adaug că unii ne-au făcut viaţa imposibilă. Nu pot să nu-mi amintesc parabola fiului risipitor, o pildă asupra căreia Biserica Ortodoxă se concentrează pregătindu-se pentru Postul Mare. Cei din Britania care au devenit ortodocşi prin Patriarhia Antiohiei au fost primiţi cu brațele deschise, dar au fost şi câțiva fraţi mai în vârstă care erau indignaţi că se făcea atâta agitaţie pentru noi. Şi, de asemenea, ne-au criticat obiceiurile de la masă, maniera de a mânca. În ce mă priveşte, nu cred că tatăl fiului risipitor îşi făcea prea multe griji dacă fiul lui folosea lingura sau furculiţa pentru a-şi mânca cina sau îşi ştergea degetele de cămaşă sau de faţa de masă. Era doar bucuros de a-şi vedea fiul acasă. Cu timpul, manierele pot fi corectate. Manierele noastre ortodoxe erau departe de a fi perfecte. Deprinsesem greşit unele lucruri, şi mai avem o mulţime de învăţat. Şi totuşi acasă este fără îndoială un loc mai bun pentru a învăţa ceva decât în ţara cea îndepărtată."

Autorul dă în continuare detalii cu privire la Biserica Ortodoxă a Antiohiei, dat fiind faptul că s-a integrat în aceasta, implicându-se cât se poate de mult.

Nefiind o naraţiune pas cu pas, nici un jurnal, ci memorialistică îmbinată cu eseu teologic şi predică, cartea prezintă evenimentele „pelerinajului" spre Casă în mod neregulat...

„... din momentul în care am auzit hotărârea Sinodului General (cu privire la hirotonirea femeilor) am ştiut că nu mai puteam rămâne. Biserica Anglicană nu mai putea fi căminul meu. După cum alţii o făcuseră, şi eu experimentasem momente ca acestea anterior, când spuneam: plec. Apoi, întotdeauna mă răzgândeam după o noapte de somn bun. Şi totuşi, de data aceasta era altfel. Am fost uimiţi când, independent unul de altul, soţia mea şi cu mine am simţit că sosise momentul să ne mutăm".

„Un prizonier sovietic anonim închis pentru credinţa sa ortodoxă într-o tabără de muncă a scris odată o scrisoare în care descria Sfintele Paşti. În ziua de Paşti în acest gulag nu exista nici slujbă, nici clopot, nici lumânare, şi nici măcar o mâncare tradiţională de Paşti. În mod intenţionat, era mai multă muncă şi mai multă hărţuire decât de obicei. Era mai mult spionaj şi mai multe ameninţări din partea securităţii. Şi totuşi, scria el, praznicul Învierii era acolo, măreț, sfânt, plin de duh, de neuitat." (pr. M. Harper)

Autorul a format un grup cu mai mulţi preoţi anglicani dornici să cunoască Ortodoxia, mai înainte de a deveni ortodocşi. Grupul s-a numit „Pilgrimage to Orthodoxy" (Pelerinaj spre Ortodoxie). Acest grup a solicitat aderarea la Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Arhiepiscopia din America de Nord, având ca Mitropolit pe Prea Sfinţia Sa Philip Saliba. În urma mai multor discuţii şi vizite, grupul a fost luat sub protecţia Patriarhului Antiohiei, fiind plasat sub autoritatea Episcopului Gabriel din Paris.

„Cu faţa strălucind, Patriarhul ne-a spus: Bine aţi venit acasă! Unii dintre noi au plâns de bucurie."

„Hirotoniile urmează să înceapă; dorinţa Patriarhului este de a întemeia un protopopiat englezesc şi dumneavoastră veţi fi protopopul. Totodată veţi fi prima persoană hirotonită."

Au fost spovediţi, mirunşi, apoi hirotoniţi. (Bineînţeles, soţia preotului a fost doar spovedită şi mirunsă.)

„Aşa că o nouă misiune s-a deschis pentru noi atunci când o aşteptam cel mai puţin. Lucrul pe care l-am avut de învăţat din asta este că vârsta nu este o barieră în faţa voii lui Dumnezeu. (...) În calitate de creştini trebuia să ştergem cuvântul pensionare din vocabularul nostru. În al Lui nu este."

Şi iarăşi, autorul revine concentric asupra momentului şi a „cauzelor" trecerii sale de la anglicanism la ortodoxie... Consideră că a trecut prin toate fazele unui muribund care află că boala lui e incurabilă: refuzul acceptării realităţii şi izolarea (îşi spunea că nu s-a întâmplat hirotonia femeilor, e un coşmar de noapte); mânia ( a scris împotriva sistemului, fără a publica, însă); negocierea (planuri de a rămâne anglican, dar fără a se supune sistemului); deprimarea (sentimentul că viaţa i s-a scurs în zadar, impresie de exil...); acceptarea (nu înseamnă că Biserica Anglicană nu rămâne o Biserică mare, dar voi trece la Ortodoxie...).

Partea a doua a cărţii, din care nu vom detalia prea mult, lăsând cititorului bucuria de a descoperi..., se referă la „Ce înseamnă să fii ortodox". Putem spune însă că părintele Michael Harper prezintă cele legate de Ortodoxie cu duh de mărturisitor, bucurându-se de toate cele aflate: „De-a lungul întregii sale istorii, începând cu Apostolii, a fost o Biserică a dreptei învăţături şi a dreptei credinţe. Ortodocșii sunt gata să sufere şi să moară pentru acestea. Cămaşa fără cusătură a lui Hristos n-a fost împărţită de către aceştia şi nici nu este posibil să fie divizată sau separată dogma de cultul Bisericii Ortodoxe. În aceasta a constat întotdeauna forţa ei şi exemplul cel mai important pe care l-a dat celorlalte Biserici."

Din subtitlurile celei de-a doua părţi: - Cultul adevărat: Cerul pe pământ; - Scriptura şi Tradiţia; - Sfântul Duh şi Liturghia.

„Rugăciunea este pentru ortodocşi un mod de viaţă care i-a susţinut de-a lungul secolelor de persecuţii. Permiteți-mi să închei cu versurile poetului german Rainer Maria Rilke:

Spune-mi, poetule, ce faci?

Mă rog.

Dar întunericul, moartea, disperarea,

Cum le înduri?

Mă rog.

Şi necunoscutul?

Mă rog."

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! - aşa îşi încheie mărturisirea vie părintele Michael Harper, din această carte, urmând să o continue prin restul vieţii sale, în mijlocul noilor enoriași...

---

Pentru free download al cărţii, daţi click aici.

  

Autor: Prof. Religie Mirela Șova